1 Monologul sanatatii mintale

Proiect Video —
MONOLOGUL SĂNĂTĂȚII MINTALE
psinclusion@gmail.com

Prima ediție din 15 episoade (2024)

Un monolog al unei persoane dependente emoțional despre sănătatea mintală: ---
"Monologul Dependenței Emoționale" - AO ISMC PSINCLUSION
Sănătatea mintală pentru mine este un drum complicat și adesea tulbure.

Îmi este greu să recunosc, dar simt că depind emoțional de ceilalți în viața mea. Această nevoie constantă de aprobare mă face să mă simt nesigură și anxioasă atunci când nu primesc atenția sau recunoașterea pe care o caut. Este ca și cum starea mea de bine depinde de cum mă percep alții și de cum reacționează la mine, sau de cum mă tratează.

În același timp, sunt conștientă că această dependență emoțională poate afecta negativ relațiile mele. Uneori mă agăț de ceilalți într-o măsură care îi poate sufoca sau poate induce o presiune asupra lor să mă îngrijească sau să mă susțină mereu. Îmi dau seama că acest comportament poate fi obositor sau frustrant pentru cei dragi și îmi pare rău că îi pun în această situație.

Este un sentiment copleșitor de insecuritate și incertitudine. Nu îmi place să fiu în această poziție, dar simt că nu pot să scap de această nevoie de validare externă. Căutarea constantă a aprobării și îngrijorarea pentru cum sunt percepută de ceilalți îmi consumă multă energie mentală și emoțională. Mă simt adesea singură chiar și în mijlocul mulțimii, pentru că trăiesc cu frica că nu sunt suficient de bună sau că nu mă potrivesc.

Îmi dau seama că este important să îmi dezvolt o mai mare încredere în mine și să îmi întăresc propriul meu suport emoțional intern. Învăț să mă iubesc și să mă accept așa cum sunt, indiferent de reacțiile sau părerea altora. Este un proces dificil și uneori dureros, dar știu că este esențial pentru a avea o sănătate mintală mai bună și pentru a construi relații sănătoase și echilibrate.

Sănătatea mea mintală este despre a fi conștientă de nevoile mele emoționale și de a încerca să le satisfac într-un mod sănătos și constructiv. Îmi doresc să pot avea relații bazate pe respect reciproc și iubire autentică, unde nu depind de validarea constantă a celorlalți pentru a mă simți bine.

În final, sănătatea mintală pentru mine este despre a găsi pacea interioară și echilibrul, în ciuda provocărilor și a luptelor personale. Este un obiectiv pe care îl urmăresc cu hotărâre în viața mea de zi cu zi.

Autor: Eugenia Ciochină – administratoare AO ISMC PSINCLUSION

MONOLOGUL DEPENDENȚEI EMOȚIONALE

Un monolog al unei persoane dependente emoțional despre sănătatea mintală:
"Monologul Dependenței Emoționale" —
AO ISMC PSINCLUSION
Sănătatea mintală pentru mine este un drum complicat și adesea tulbure.
Îmi este greu să recunosc, dar simt că depind emoțional de ceilalți în viața mea. Această nevoie constantă de aprobare mă face să mă simt nesigură și anxioasă atunci când nu primesc atenția sau recunoașterea pe care o caut...

27.06.2024

De ce nu pot opri aceste gânduri? Simt că mintea mea este un hamster pe o roată care nu se oprește niciodată. Zi de zi, aceleași idei, aceleași scenarii se repetă fără sfârșit. Mereu mă gândesc la ce ar fi putut fi, ce ar fi trebuit să fac altfel, ce greșeli am făcut și cum aș fi putut să evit totul.

Nu e vorba doar de trecut, ci și de viitor. Îmi fac griji pentru lucruri care încă nu s-au întâmplat și, probabil, nu se vor întâmpla niciodată. Fiecare mică greșeală sau eșec este un prilej de auto-critică intensă. O conversație inofensivă pe care am avut-o ieri poate deveni o sursă de neliniște fără sfârșit astăzi. Îmi analizez fiecare cuvânt, fiecare gest, căutând indicii de disaprobare sau de eșec.

Această ruminație constantă îmi fură prezentul. Nu mai pot să mă bucur de momentul actual pentru că sunt prins în acest cerc vicios al gândurilor negative. Știu că nu este sănătos, știu că îmi face rău, dar nu pot să mă opresc. E ca și cum mintea mea are o voință proprie, independentă de dorințele mele.

Din cauza acestor gânduri obsesive, am ajuns să mă simt epuizat mental și emoțional. Mă simt mereu anxioasă și deprimată, de parcă port mereu un nor întunecat deasupra capului. Nici măcar nu mai dorm bine, pentru că gândurile mă urmăresc și noaptea.

Am încercat să vorbesc cu prietenii, cu familia, dar e dificil pentru ei să înțeleagă. Mi-au spus să nu mă mai gândesc la lucrurile acestea, dar nu este așa de simplu. Este ca și cum problema este adânc înrădăcinată în mine, parte din cine sunt.

Cred că am nevoie de ajutor profesional, dar mi-e teamă. Mi-e teamă de stigmatul asociat problemelor de sănătate mintală. Mi-e teamă că voi fi judecată. Și totuși, simt că nu mai pot continua așa. Ruminația îmi distruge viața.

Poate că primul pas este să accept că am o suferință și să cer ajutor. Poate că nu e nimic rușinos în a recunoaște că nu pot face față singură. Poate că vindecarea începe cu un simplu act de curaj: să spun cu voce tare că AM NEVOIE DE AJUTOR.

Autor: Eugenia Ciochină – administratoare AO ISMC PSINCLUSION

MONOLOGUL RUMINĂRII

Acest monolog este o reflectare sinceră și introspectivă a unei persoane care se luptă cu ruminația și impactul acesteia asupra sănătății sale mintale, subliniind complexitatea și dificultatea de a face față acestei probleme ...

28.06.2024

De ce mă simt mereu așa?
Frica asta constantă, copleșitoare, că voi fi abandonată... Nu știu de unde vine, dar e aici, prezentă în fiecare relație, în fiecare interacțiune. E ca un monstru invizibil care îmi șoptește în ureche că nu sunt suficient de bună, că toți cei pe care îi iubesc vor pleca într-o zi.

Când eram mică, părinții mei erau ocupați cu propriile lor probleme și, de multe ori, simțeam că nu sunt văzută, că nu contez. Poate de acolo vine totul, din acea lipsă de afecțiune și siguranță. Am crescut cu sentimentul că dragostea este ceva fragil, temporar, că nu pot conta pe ea.

Acum, în viața de adult, e la fel de greu. Fiecare relație pe care o încep este umbrită de teama că, la un moment dat, partenerul meu va pleca. Analizez fiecare cuvânt, fiecare gest, căutând semne că iubirea lor scade. Și, în mod ironic, frica mea ajunge să mă saboteze. Devin geloasă, posesivă, prea dependentă de celălalt. Și, de multe ori, tocmai aceste comportamente îi îndepărtează pe cei pe care îi iubesc.

Mă simt golită, de parcă dragostea ar fi un rezervor care se golește din ce în ce mai mult, fără să fie umplut vreodată. Singurătatea mă apasă. Văd în jurul meu oameni fericiți, relații stabile și împlinite, și nu pot să nu mă întreb: De ce nu pot și eu să am asta? Ce e în neregulă cu mine?

Această frică de abandon nu este doar emoțională, ci îmi afectează și sănătatea mintală. Am atacuri de panică, mă simt deprimată, fără speranță. Nu mai pot dormi bine, iar anxietatea mă însoțește în fiecare moment. Orice mică ceartă sau neînțelegere devine pentru mine o dovadă că sfârșitul este aproape, că urmează să fiu părăsită.

Frica asta este atât de adânc înrădăcinată în mine încât pare imposibil să scap de ea.
Cred că este timpul să cer ajutor profesional. Știu că am nevoie de terapie, de cineva care să mă ajute să dezgrop rădăcinile acestei frici și să învăț să o accept. Mi-e teamă de stigmatul asociat cu problemele de sănătate mintală, dar mi-e și mai teamă de ce se va întâmpla dacă nu fac nimic. Nu vreau să trăiesc toată viața prizonieră în această teamă.

Poate că primul pas este să recunosc că nu sunt singură în această luptă și că a cere ajutor nu este un semn de slăbiciune, ci de curaj. Pentru că merit să iubesc și să fiu iubită fără teama constantă de abandon.

Autor: Eugenia Ciochină – administratoare AO ISMC PSINCLUSION

MONOLOGUL FRICII de ABANDON

Acest monolog explorează complexitatea emoțiilor și luptele interne ale unei femei care se confruntă cu frica de abandon, subliniind impactul profund al acestei frici asupra sănătății sale mintale și relațiilor...

29.06.2024

”De ce nu pot avea încredere în nimeni? Fiecare persoană din jurul meu pare că are un plan ascuns, o agendă pe care o urmărește. Oricine ar putea să-mi facă rău, să mă trădeze, să profite de mine. Mă simt ca și cum aș fi în permanență într-o stare de alertă, căutând semne și indicii că ceva nu este în regulă.

De ce colegul acela îmi zâmbește așa? Ce intenții ascunse are? Și de ce prietenul meu a spus acel lucru ieri? Oare încearcă să-mi ascundă ceva? Simt că fiecare cuvânt, fiecare gest trebuie analizat și reanalizat până la epuizare. Îmi dau seama că această paranoia mă mănâncă pe dinăuntru, dar nu pot să mă opresc. Este ca și cum mintea mea este programată să caute pericolul în fiecare colț.

Sănătatea mintală... am auzit atât de mult despre asta, dar parcă nu reușesc să aplic nimic din ce aud. Oamenii spun să mă relaxez, să mă încred în cei din jur, dar cum să fac asta când am fost trădat în trecut? Fiecare experiență negativă a lăsat o cicatrice adâncă în sufletul meu, iar acum sunt prizonierul propriilor mele temeri.

Știu că ar trebui să cer ajutor, să vorbesc cu un terapeut, dar ideea de a mă deschide în fața cuiva îmi provoacă o neliniște imensă. Și dacă nici el nu este de încredere? Cum pot să mă confesez cuiva când nu am încredere nici măcar în propria mea judecată? Dar poate că tocmai asta este problema. Poate că trebuie să accept că am nevoie de ajutor, că nu pot să-mi gestionez singur această suspiciune constantă.

Poate că sănătatea mintală înseamnă și să învăț să las garda jos, să dau o șansă oamenilor din jurul meu. Este posibil să nu fie toți rău intenționați, să existe și oameni care vor binele meu. Trebuie să învăț să fac diferența între fricile mele și realitate, să găsesc echilibrul între precauție și paranoia.

Într-o zi, sper să pot avea încredere în cei din jurul meu, să pot trăi fără această suspiciune care mă sufocă. Până atunci, trebuie să fac pași mici, să îmi amintesc că nu sunt singur în această luptă și că este în regulă să cer ajutor. Sănătatea mintală este un drum lung și dificil, dar merită tot efortul și atenția mea.”

Autor: Eugenia Ciochină – administratoare AO ISMC PSINCLUSION

MONOLOGUL SUSPICIUNEI

Acest monolog reflectă gândurile și sentimentele unei persoane care se confruntă cu paranoia și suspiciuni constante, precum
și luptele sale interioare legate de acceptarea și gestionarea sănătății sale mintale...

01.07.2024

E ciudat cum mintea mea, care altădată era un izvor nesecat de amintiri și gânduri clare, acum se transformă într-o ceață densă. Mă trezesc în fiecare zi cu sentimentul că sunt într-un loc familiar, dar totuși străin. Fațadele casei mele, chipurile celor dragi, toate par deopotrivă cunoscute și de neînțeles.

Îmi amintesc frânturi din trecut, dar ele vin și pleacă precum frunzele purtate de vânt. Uneori, am o străfulgerare de claritate – văd un chip, aud o voce, și pentru o clipă, totul pare la locul lui. Dar, la fel de repede, dispare și mă simt iarăși pierdut într-o lume de umbre.

Familia mea încearcă să mă ajute, să-mi amintească cine sunt și cine sunt ei. Văd în ochii lor durerea și frustrarea, dar și o dragoste nemărginită. Îmi spun că sunt bunicul lor, tatăl lor, dar pentru mine, ei sunt uneori străini. Încerc să nu arăt cât de confuz sunt, pentru că nu vreau să-i rănesc. Le zâmbesc și dau din cap, sperând că asta va fi suficient pentru a le arăta că sunt încă aici, undeva, în spatele acestei ceațe groase.

Uneori, mă cuprinde frica. Gândul că poate într-o zi nu voi mai recunoaște pe nimeni, nici măcar pe mine însumi. Încerc să-mi mențin demnitatea, să mă agăț de puținele lucruri pe care le mai pot controla. Dar chiar și acelea par să-mi scape printre degete.

În rarele momente de luciditate, mă gândesc la ce înseamnă această boală. Demența nu doar că îmi fură amintirile, ci îmi schimbă și felul în care mă percep pe mine însumi. Mă face să mă simt vulnerabil și neajutorat. Încerc să mă agăț de fragmentele de realitate, să le țin cât mai aproape, dar ele par să se destrame sub privirea mea.

Totuși, nu sunt complet pierdut. Există momente de conexiune adevărată, chiar dacă sunt puține și scurte. Un zâmbet cald, o melodie familiară – acestea sunt ancorele mele în această lume haotică. În aceste clipe, simt că sunt încă eu, că sunt încă viu.

Aș vrea să le spun celor dragi cât de mult înseamnă pentru mine, chiar dacă nu întotdeauna pot să le arăt. În adâncul sufletului meu, știu că sunt iubit și că am iubit. Și, chiar dacă mintea mea mă trădează, inima mea încă simte și încă trăiește pentru acele momente rare și prețioase de claritate.

Autor: Eugenia Ciochină – administratoare AO ISMC PSINCLUSION

MONOLOGUL DEMENȚEI

...Aș vrea să le spun celor dragi cât de mult înseamnă pentru mine, chiar dacă nu întotdeauna pot să le arăt. În adâncul sufletului meu, știu că sunt iubit și că am iubit. Și, chiar dacă mintea mea mă trădează, inima mea încă simte și încă trăiește pentru acele momente rare și prețioase de claritate...

02.07.2024

Pentru mine, sănătatea mintală este o călătorie continuă și complexă. Este ceva ce trebuie să navighez zilnic, cu toate provocările și triumfurile pe care le întâlnesc. Dizabilitatea mea mintală face ca această călătorie să fie diferită de cea a altora, dar asta nu înseamnă că nu pot atinge sănătatea mintală.
Sănătatea mintală înseamnă, în primul rând, acceptare. Acceptarea mea așa cum sunt, cu toate limitările și abilitățile mele unice. Înseamnă să învăț să mă iubesc și să mă apreciez pentru cine sunt, nu pentru cine cred că ar trebui să fiu. Este un proces de recunoaștere a valorii mele și a dreptului meu de a fi fericit și în siguranță.
Înseamnă, de asemenea, sprijin. Sprijinul comunității, al prietenilor, al familiei și al profesioniștilor din domeniul sănătății mintale. Sănătatea mintală este despre a avea oameni în jurul meu care înțeleg prin ce trec, care mă susțin și mă ajută să navighez prin momentele dificile. Este despre a avea acces la resurse și tratamente care mă ajută să gestionez simptomele și să îmi îmbunătățesc calitatea vieții.
Sănătatea mintală pentru mine este și despre auto-îngrijire. Despre a-mi cunoaște limitele și a învăța să spun "NU" atunci când este necesar. Este despre a găsi metode care să mă ajute să mă relaxez și să mă reîncarc, fie că este vorba de terapie, meditație, hobby-uri sau pur și simplu timp petrecut în natură.
Pentru mine, sănătatea mintală înseamnă să găsesc activități și interese care îmi aduc bucurie și satisfacție. Să simt că pot contribui, în felul meu, la lumea din jurul meu, chiar dacă modul în care fac acest lucru poate fi diferit de cel al altora.
Înseamnă, de asemenea, să trăiesc într-un mediu care este adaptat nevoilor mele, unde dizabilitatea mea este înțeleasă și acceptată, nu stigmatizată. Sănătatea mintală este despre a avea oportunitatea de a trăi o viață cât mai completă și independentă posibil, fără bariere inutile sau discriminare.
Sănătatea mintală, pentru mine, este un echilibru fragil, dar esențial. Este un proces continuu de adaptare, învățare și creștere. Este despre a găsi pacea interioară în ciuda dificultăților și a naviga prin viață cu reziliență și speranță. Este despre a trăi autentic, cu curajul de a fi eu însumi, și despre a găsi bucurie și sens în fiecare zi.

Autor: Eugenia Ciochină – administratoare AO ISMC PSINCLUSION

MONOLOGUL SĂNĂTAȚII MINTALE

Acest monolog reflectă perspectiva unei persoane cu izabilități mintale asupra sănătății mintale, evidențiind importanța acceptării, sprijinului, auto-îngrijirii și a unui mediu incluziv...

04.07.2024

MONOLOGUL BUCURIEI DIN MUNCĂ

”Îmi place să lucrez. Munca îmi dă un scop și mă face să simt că ajut oamenii. Când văd că ceea ce fac este important, mă simt mândru. Îmi place să fac parte din echipă.

În fiecare zi învăț ceva nou și asta mă ajută.
Sănătatea mintală este să pot lucra.”

23.07.2024

În momentele de liniște, când lumea din jur se oprește și doar respirația mea mai acoperă tăcerea, mă afund în spațiul dintre VIS și REALITATE. Este un loc fragil, unde hotarele se estompează și totul devine posibil. Aici, VISUL și REALITATEA se întâlnesc, se contopesc, și se despart, într-un dans continuu care îmi modelează existența.

Visul: În lumea VISELOR, sunt creatoarea propriei mele REALITĂȚI. Aici, pot să zbor, să explorez lumi fantastice, să trăiesc povești de neimaginat. VISUL este o evadare din constrângerile REALITĂȚII, un loc unde pot să îmi dau frâu liber imaginației și să trăiesc fără limite. În VIS, nu există obstacole, iar orice dorință poate deveni REALITATE.

Realitatea: Dar REALITATEA mă cheamă înapoi. Este terenul pe care trebuie să îmi construiesc viața, unde fiecare acțiune are consecințe și fiecare decizie contează. În REALITATE, mă confrunt cu provocările zilnice, cu responsabilitățile și limitările lumii fizice. Este locul unde trebuie să trăiesc, să muncesc, să iubesc și să cresc.

Sincronizarea: Încerc să găsesc un echilibru între aceste două lumi. VISUL îmi oferă inspirație, îmi hrănește sufletul și îmi deschide orizonturi noi. REALITATEA îmi oferă structura și contextul necesar pentru a transforma acele vise în realizări concrete. SINCRONIZAREA dintre VIS și REALITATE este un act al echilibrului, un proces continuu de adaptare și reajustare.

Sănătatea Mintală: În acest dans al VISULUI și REALITĂȚII, SĂNĂTATEA MINTALĂ joacă un rol important. Este fundamentul pe care se sprijină totul. Fără un echilibru interior, fără pace și claritate, totul se destramă. Îmi cultiv sănătatea mintală prin introspecție, meditație și conexiuni autentice cu cei din jur. Învăț să îmi ascult nevoile, să îmi recunosc limitele și să îmi ofer momente de respiro.

Visul în Realitate: Îmi iau curajul de a transforma fanteziile în proiecte concrete, de a aduce un strop de creativitate și aventură în viața de zi cu zi. Fiecare mică realizare, fiecare pas înainte, este o punte între VIS și REALITATE, un mod de a aduce lumea ideală mai aproape de cea tangibilă.
Realitatea în Vis: De asemenea, învăț să păstrez un pic din sobrietatea REALITĂȚII chiar și în cele mai îndrăznețe VISURI.

Îmi setez așteptări REALISTE și îmi construiesc planuri concrete pentru a atinge obiectivele VISATE. Astfel, VISUL devine mai mult decât o evadare – devine un ghid, un far care îmi luminează calea în REALITATEA cotidiană.

În final, SINCRONIZAREA dintre VIS și REALITATE este un dans delicat și profund personal. Este arta de a găsi echilibrul între ceea ce îmi doresc și ceea ce este posibil, între idealurile mele și constrângerile lumii exterioare. Este un proces continuu de învățare și adaptare, de a trăi autentic și de a visa fără frică. Și, în acest proces, îmi găsesc pacea și SĂNĂTATEA MINTALĂ, armonia dintre VIS și REALITATE.

Autor: Eugenia Ciochină – administratoare AO ISMC PSINCLUSION

MONOLOGUL SINCRONIZĂRII dintre VIS și REALITATE

În momentele de liniște, când lumea din jur se oprește și doar respirația mea mai acoperă tăcerea, mă afund în spațiul dintre VIS și REALITATE. Este un loc fragil, unde hotarele se estompează și totul devine posibil. Aici, VISUL și REALITATEA se întâlnesc, se contopesc, și se despart, într-un dans continuu care îmi modelează existența...

28.07.2024

MONOLOGUL VICTORIEI (Huntington)

...Când mi-au spus că am Huntington, nu înțelegeam pe deplin ce înseamnă. Era doar un cuvânt complicat, o propoziție medicală seacă. Dar pe măsură ce zilele treceau și simptomele se adunau, am început să simt greutatea acestui cuvânt. Nu e vorba doar de corpul meu, care începe să nu mă mai asculte, ci și de mintea mea, care se luptă să rămână lucidă, întreagă...

07.08.2024

Îmi amintesc când mergeam prin acest parc pe propriile mele picioare, cu pași siguri, fără să mă gândesc prea mult la ceea ce mă înconjoară. Era totul atât de firesc, de parcă întreaga lume ar fi fost doar un decor pentru mine. Dar acum... acum mă uit la fiecare frunză, la fiecare petală, și mă simt de parcă mă scufund în frumusețea asta tăcută. Accidentul vascular cerebral (AVC) m-a încetinit, m-a tras înapoi, dar mi-a dat și ceva în schimb. Mi-a dat timp. Timp să privesc, să simt, să respir cu adevărat natura.

Nu mă mai pot ridica să alerg după păsările acelea, dar pot să le privesc cum zboară, cu aripile lor delicate care mă fac să zâmbesc. Poate că viața m-a așezat într-un scaun cu rotile, dar nu m-a lăsat fără speranță. Când sunt aici, în mijlocul acestui verde, simt cum mă umplu de o liniște pe care niciun medicament nu o poate da. În inima acestei naturi, găsesc acea bucurie simplă care îmi împrospătează mintea.

Cei care trec pe lângă mine poate mă văd doar ca o femeie în vârstă, prinsă într-un trup slăbit. Dar eu nu mă simt așa. Mă simt parte din ceva mai mare, din ciclul nesfârșit al vieții. Simt cum mă hrănesc cu energia acestui loc, cum vântul care îmi mângâie obrajii îmi șoptește că sunt încă vie. Accidentul vascular cerebral (AVC) acela m-a doborât, dar nu m-a învins. De fapt, m-a făcut să prețuiesc mai mult fiecare clipă.

Nu mai sunt acea femeie grăbită, preocupată de lucruri mici. Acum mă bucur de fiecare rază de soare, de fiecare nor care plutește lent pe cer. Poate că picioarele mele nu mă mai poartă, dar inima mea încă bate, puternic și plin de viață. Și asta îmi dă putere, să continui să trăiesc, să găsesc frumusețea în fiecare zi, să îmi hrănesc sufletul cu speranță.

Parcul acesta... parcă e un refugiu pentru mine. E locul unde mă simt cel mai aproape de cine am fost și de cine sunt acum. Nu am nevoie de altceva decât de această uniune cu natura pentru a simți că sunt întreagă. În mijlocul tuturor schimbărilor, natura rămâne constantă. Și atât timp cât sunt aici, atât timp cât pot să mă bucur de fiecare frunză, de fiecare adiere, știu că sunt în viață. Și pentru mine, asta este VIAȚA!

Acest monolog subliniază cum o femeie care a suferit un atac cerebral reușește să găsească bucurie și speranță în mijlocul naturii, chiar și într-un scaun cu rotile.

Autor: Eugenia Ciochină – administratoare AO ISMC PSINCLUSION

MONOLOGUL ELVIREI

Acest monolog subliniază cum o femeie care a suferit un atac cerebral reușește să găsească bucurie și speranță în mijlocul naturii, chiar și într-un scaun cu rotile.

09.08.2024

Stau în parc, pe acest cărucior cu rotile, și privesc lumea cum trece pe lângă mine. Îi văd pe copii alergând, pe tineri râzând, pe cei mai în vârstă mergând încet, dar cu siguranță. Și mă gândesc cât de mult s-a schimbat viața mea de când am ajuns aici, de când picioarele mele au încetat să mă mai poarte.
Nu e ușor să îmbătrânești și să te simți uitat.

Cândva, eram parte activă din comunitate, aveam un loc de muncă, prieteni,
o viață plină. Acum, totul s-a micșorat la dimensiunea acestui cărucior și a micilor mele plimbări prin parc.
Saluturile oamenilor și zâmbetele lor mă fac să mă simt văzut și apreciat, amintindu-mi că încă fac parte din această comunitate. În acele momente simple, îmi regăsesc liniștea și sănătatea mintală.

Sănătatea mintală... ei bine, asta e altă poveste. Singurătatea poate fi cel mai greu adversar. Am zile în care mă simt invizibil, în care mintea mea îmi joacă feste, mă face să mă simt mic, lipsit de valoare. Dar atunci ies în parc, privesc cerul, ascult păsările și îmi aduc aminte că sunt încă aici, că fac parte din această lume.

Poate că nu pot merge, dar încă pot gândi, pot simți, pot iubi. Și asta mă face să înțeleg cât de importantă este grija față de propria sănătate mintală. A fi inclus în societate nu înseamnă doar să fii prezent fizic, ci să te simți conectat, să știi că încă ai un loc, că viața ta contează.

Incluziunea... ce cuvânt mare. Și totuși, ce simplu e când cineva se oprește să îmi zâmbească, să mă întrebe cum mă simt. Când copiii se joacă în jurul meu fără să mă privească ciudat sau când cineva mă ajută să urc bordura fără să facă un caz din asta. Îți dai seama că nu e nevoie de mult pentru a face pe cineva să se simtă văzut și apreciat.

Așa că, în fiecare zi, mă lupt să rămân sănătos, să nu mă las copleșit de gândurile negre, să îmi găsesc bucuria în lucrurile mici: o floare, un zâmbet,
o discuție cu un necunoscut. Îmi amintesc că suntem cu toții parte dintr-un întreg, și că, indiferent de vârstă sau de condiția noastră fizică, merităm să fim tratați cu respect și demnitate.

Să fim incluși nu înseamnă doar să fim prezenți, ci să fim văzuți și acceptați așa cum suntem, cu toate imperfecțiunile și vulnerabilitățile noastre. Și asta, poate, este cea mai importantă lecție pe care am învățat-o de pe acest cărucior cu rotile.

Autor: Eugenia Ciochină – administratoare AO ISMC PSINCLUSION

MONOLOGUL INCLUZIUNII SOCIALE

...Incluziunea... ce cuvânt mare. Și totuși, ce simplu e când cineva se oprește să îmi zâmbească, să mă întrebe cum mă simt. Când copiii se joacă în jurul meu fără să mă privească ciudat sau când cineva mă ajută să urc bordura fără să facă un caz din asta. Îți dai seama că nu e nevoie de mult pentru a face pe cineva să se simtă văzut și apreciat...

14.08.2024

35 de ani... Atât am fost alături de Svetoslav. Am trăit o viață împreună, plină de iubire, muncă și griji, dar și de bucurii care ne-au umplut inimile. Împreună am construit o familie frumoasă, trei fete minunate: Aleftina, Oxana și Maria. Fiecare dintre ele poartă în sufletul lor o parte din noi doi, din dragostea noastră.

Am lucrat amândoi la calea ferată, acolo unde trenurile nu doar că ne-au dus spre destinații, dar ne-au unit și destinele. Îmi amintesc cu atâta drag cum ne întâlneam la sfârșitul zilei, cu zgomotul roților de tren încă în urechi, și ne povesteam unul altuia cum a fost ziua noastră. Svetoslav... era totul pentru mine. Iar acel sunet, acel șuierat al trenului, mereu îmi aducea aminte de el. De siguranța pe care o simțeam când mă ținea de mână, de vocea lui calmă care îmi spunea că totul va fi bine.

Dar într-o zi, acel sunet s-a transformat în cel mai mare coșmar al meu. Un accident... Două trenuri... L-am pierdut pe Svetoslav. Într-o clipă, viața mi s-a schimbat pentru totdeauna. Și tot ce am avut, tot ce am fost noi doi, s-a transformat într-o amintire. Într-un desen pe care-l fac acum, în amintirea lui, în amintirea noastră. (Se oprește pentru o clipă, privind în gol, apoi continuă să deseneze.)

Dar în ciuda durerii, știu că dragostea noastră nu s-a pierdut. O simt în fiecare zi, când îmi privesc fetele, când văd cât de frumoase au crescut și cât de puternice sunt. Dragostea nu dispare, chiar și atunci când cei pe care îi iubim nu mai sunt fizic lângă noi. Ea rămâne în inimile noastre, ne dă puterea să mergem înainte, să ne vindecăm sufletele.

Pentru mine, sănătatea mintală a însemnat să găsesc un sens în pierdere, să transform durerea în artă, să îmi amintesc de Svetoslav cu bucurie, nu cu tristețe. Să mă bucur de fiecare zi, chiar și fără el. Să iubesc și să fiu iubită, chiar și acum, când tot ce mi-a rămas din el sunt amintirile și acest desen.

Dragostea dintre soți... este fundația pe care construim vieți, speranțe, viitorul copiilor noștri. Ea ne ține sănătoși la minte și la suflet, ne dă puterea să facem față provocărilor, să ne vindecăm rănile. Și chiar dacă unii dintre noi pleacă mai devreme, dragostea lor rămâne cu noi, ne dă speranța că vom fi din nou împreună, într-o zi. (Se oprește din desenat și privește trenul pe care l-a desenat, cu ochii umezi, dar cu un zâmbet cald.)

Asta a fost iubirea mea pentru Svetoslav. Și așa o voi păstra mereu, în inima mea, în desenele mele, în florile care mă înconjoară acum. Pentru că dragostea adevărată nu se termină niciodată, ea doar se transformă, la fel cum trenurile pleacă și vin, dar șinele rămân aceleași, gata să le poarte mai departe.

Autor: Eugenia Ciochină – administratoare AO ISMC PSINCLUSION

MONOLOGUL DURERII

...Pentru mine, sănătatea mintală a însemnat să găsesc un sens în pierdere, să transform durerea în artă, să îmi amintesc de Svetoslav cu bucurie, nu cu tristețe. Să mă bucur de fiecare zi, chiar și fără el. Să iubesc și să fiu iubită, chiar și acum, când tot ce mi-a rămas din el sunt amintirile și acest desen...

06.09.2024

MONOLOGUL AȘTEPTĂRILOR

Așteptările... Așteptările familiei, ale societății, ale mele... Toți își doresc ca fiii și fiicele lor să reușească în viață, să fie împliniți, să își croiască propriul drum. Însă, mă întreb adesea, ce am greșit eu în fața universului, în fața lui Dumnezeu? De ce nu pot să am și eu aceleași șanse?

11.09.2024

Știi, mereu m-am întrebat unde se trage linia dintre NORMALITATE și ANORMALITATE. De parcă ar fi o frontieră invizibilă pe care încercăm cu toții să o respectăm, dar fără să știm cu adevărat unde e. Cine stabilește ce e NORMAL? Societatea, medicii, noi înșine? Sau poate doar frica de a nu fi diferit?

Când eram mai tânăr, aveam impresia că NORMALITATEA înseamnă să te potrivești în niște cutii. Să faci ce fac ceilalți. Să te trezești la aceeași oră, să ai un loc de muncă „respectabil”, să zâmbești în public chiar dacă în interior te doare. Dar anii au trecut și am realizat că aceste cutii sunt mult prea mici pentru oameni adevărați, că sunt doar niște măști pe care le purtăm, de teamă că nu vom fi acceptați altfel.

SĂNĂTATEA MINTALĂ, cred eu, are mai puțin de-a face cu „NORMALITATEA” și mai mult cu echilibrul. Cu modul în care reușești să faci față vieții, emoțiilor tale, greutăților care te apasă. Poate că limita dintre normal și anormal nu este una clară, ci una fluidă. Într-o zi te simți capabil să le faci pe toate, să te încadrezi perfect în lumea din jurul tău. În alta, simți că nimic nu se mai potrivește. Dar asta nu înseamnă că ești „ANORMAL”. Înseamnă doar că ești om.

Adevărata întrebare este: cât de mult ne lăsăm influențați de așteptările altora și cât de mult ne ascultăm pe noi înșine? Pentru că limita NORMALITĂȚII nu e trasată de o linie fixă. Ea se schimbă odată cu noi, odată cu felul în care ne privim pe noi înșine și pe cei din jur. Când cineva suferă, când cineva simte că nu se mai regăsește, NORMALITATEA devine un concept irelevant. Atunci intră în joc SĂNĂTATEA MINTALĂ. E despre cum ne îngrijim sufletul, mintea și emoțiile.

Limita NORMALITĂȚII? Poate că nu există una unică. Poate că fiecare dintre noi o descoperă în felul său. Pentru unii, NORMALITATEA e rutina zilnică. Pentru alții, e libertatea de a explora și de a fi diferiți. Atâta timp cât rămânem sănătoși în mintea și inima noastră, nu cred că ar trebui să ne îngrijoreze atât de mult dacă suntem „NORMALI” sau nu. Ce contează este să găsim echilibrul, pacea cu noi înșine, oricât de departe ar fi asta de standardele impuse de ceilalți.

Așa că, până unde este limita NORMALITĂȚII? Poate că limita e acolo unde tu te simți în siguranță, unde reușești să te înțelegi și să accepți ceea ce ești, indiferent de etichetele puse de alții.

Autor: Eugenia Ciochină – administratoare AO ISMC PSINCLUSION

MONOLOGUL (A)NORMALITĂȚII

SĂNĂTATEA MINTALĂ, cred eu, are mai puțin de-a face cu „NORMALITATEA” și mai mult cu echilibrul. Cu modul în care reușești să faci față vieții, emoțiilor tale, greutăților care te apasă. Poate că limita dintre normal și anormal nu este una clară, ci una fluidă. Într-o zi te simți capabil să le faci pe toate, să te încadrezi perfect în lumea din jurul tău. În alta, simți că nimic nu se mai potrivește. Dar asta nu înseamnă că ești „ANORMAL”. Înseamnă doar că ești om.

21.09.2024

Soția: Azi, în fața acestor 45 de ani împreună, îmi aduc aminte cum a început totul. Eram doi tineri cu vise mari, dar cu mâinile goale. Am trecut prin vremuri grele, iar sărăcia ne-a fost tovarășă de drum, dar am avut mereu un lucru care ne-a ținut împreună: speranța. Speranța că, oricât de întunecate ar fi zilele, va veni și soarele.

Soțul: Știu că nu am fost întotdeauna cel mai puternic, dar tu ai fost mereu acolo, un stâlp de neclintit. Mi-ai dat puterea să continui, chiar și atunci când simțeam că totul se prăbușește. Ți-am promis la începutul drumului nostru că te voi proteja, dar adevărul e că tu m-ai protejat pe mine. M-ai ținut de mână prin toate furtunile, iar acum, la 45 de ani de la începutul călătoriei noastre, vreau să îți mulțumesc.

Soția: Cu cinci copii de crescut, nu a fost ușor. Fiecare zi era o luptă, dar și o bucurie. Fiecare râsete al lor, fiecare pas înainte, ne dădea puterea să mergem mai departe. De câte ori m-am gândit că poate nu vom reuși... dar am reușit. Am crezut întotdeauna că, la un moment dat, vom avea parte de acele bucurii pe care le-am visat.

Soțul: Mulțumesc că ai fost acolo când totul părea fără speranță. Mulțumesc că ai crescut copiii noștri cu atâta dragoste și dăruire, chiar și atunci când nu aveam nimic altceva de oferit decât promisiunea unui viitor mai bun. Și acum, când ne bucurăm de nepoți și de micile noastre bucurii săptămânale, vreau să îți spun cât de mult însemni pentru mine.

Soția: Acum, când ne privim nepoții jucându-se, mă gândesc cât de mult am trăit, cât de mult am învățat. Viața nu ne-a fost ușoară, dar am fost împreună, la bine și la greu.

Soțul: Împreună am învățat că nu contează cât de grele sunt vremurile, atâta timp cât avem pe cineva alături.

Soția: În fiecare dans pe care îl facem acum, la acele întâlniri săptămânale, simt că retrăiesc tinerețea. Dansul ne-a adus bucurie și ne-a amintit că, indiferent de vârstă, trebuie să ne bucurăm de fiecare moment.

Soțul: Dansul ne aduce aminte de tinerețe, dar și de sănătatea mintală care ne-a ținut împreună. Nu am fi ajuns aici fără sprijinul și dragostea ta, și pentru asta îți voi fi mereu recunoscător. Viața ne-a dăruit multe momente, unele grele, altele pline de bucurie, dar cel mai mare dar a fost să te am pe tine alături.

Soția: Sănătatea mintală este atât de importantă... și mă bucur că am avut puterea să găsim bucuria chiar și în cele mai grele clipe.

Autor: Eugenia Ciochină – administratoare AO ISMC PSINCLUSION

MONOLOGUL RECUNOȘTINȚEI

Soția: Acum, când ne privim nepoții jucându-se, mă gândesc cât de mult am trăit, cât de mult am învățat. Viața nu ne-a fost ușoară, dar am fost împreună, la bine și la greu.

Soțul: Împreună am învățat că nu contează cât de grele sunt vremurile, atâta timp cât avem pe cineva alături.

Soția: Sănătatea mintală este atât de importantă... și mă bucur că am avut puterea să găsim bucuria chiar și în cele mai grele clipe.

08.09.2024